Reclamă

  • PDF

Ipolit Strâmbu

  • Miercuri, 11 Iunie 2008 19:49
  • Scris de V. Oprenescu

Casa în care s-a născut pictorul Ipolit StrâmbuGheorghe Strâmbulescu, în vârstă de 81 de ani, din Titerleşti, nepot al pictorului, ne-a povestit că familia Strâmbu se trage din satul Bratilov, Ipolit Strâmbu fiind băiatul lui Dinu Strâmbu, fratele bunicului său, Ion Strâmbu:

S-a născut la Bratilov, în anul 1871, în locul numit «Cotul lui Fimin», casa fiind locuită de familia Gheorghe Fimin, până în 1990, când a fost demolată. Şcoala a făcut-o în satul Mărăşeşti, centru de comună, cu popa Lungulescu şi cu I. Samfirescu. A fost coleg cu Nicolae Bistriceanu, fostul primar al comunei Titerleşti. La şcoală l-a pictat pe popa Lungulescu cum sta la catedră şi acesta văzându-i desenul l-a încurajat să deseneze. Bunicul meu, când a venit la Bratilov, nu avea casă şi a găzduit la familia pictorului. Mama mea era atunci o fetiţă de vreo 5 anişori şi era prietenă cu nepoata lui Ipolit, Maria. Ipolit le-a pictat făcându-le o schiţă dedesubtul căreia scria: «Fete în grădina». Această schiţă am avut-o până nu demult când am dărâmat casa, dar probabil s-a pierdut“.

Mărturia lui Gheorghe Strâmbulescu este foarte importantă pentru că arată originea unuia dintre tablourile sale din perioada tinereţii. În mod cert pictorul a rămas strâns legat de aceste meleaguri ale Bratilovului cu toate peregrinările lui prin lume.


Talentul acestui fiu de cioban a fost remarcat încă de la început când pictorul a fost susţinut să urmeze la Bucureşti cursurile Şcolii de Arte Frumoase. O interesantă evocare este realizată de profesorul Nicolae Dogaru, în revista liceului din Baia de Aramă, intitulată Plai de cântec:


Cu ani în urmă am vizitat o căsuţă modestă de ţară, durată de peste 100 de ani. Se afla în satul Bratilov, la numai 4 km de Baia de Aramă. Puţini ştiu că aici s-a născut, în urmă cu 125 de ani, un fiu al acestor meleaguri, pictorul Ipolit Strâmbu.
Este vorba de un pictor mai puţin cunoscut, pe nedrept uitat. Fără îndoială că în rândurile care urmează nu mă voi ocupa prea mult de activitatea lui Ipolit Strâmbu, lăsând că acest lucru să-l facă specialiştii. Mă voi referi în schimb la Ipolit Strâmbu-omul, la viaţa lui, reliefând unele aspecte necunoscute, altele prea puţin cunoscute azi.

H. Strâmbu - Autoportret, 1914
Era fiu de cioban. (....) când se afla spre sfârşitul claselor primare, şcoala din Baia de Aramă este vizitată de un inspector şcolar. După ce ascultă pe fiecare şcolar în parte, acesta rămâne uimit de desenele frumoase şi caligrafia impecabilă a elevului Strâmbulescu Ipolit. Cu permisiunea părinţilor e luat la Bucureşti. Studiază la Şcoala de arte frumoase cu Th. Aman si G.D. Mirea. Pleacă apoi la München pentru a-şi desăvârşi studiile.
Aşa începe ascensiunea copilului pornit de pe aceste meleaguri şi care avea sa ducă faima locurilor natale, să transpună cu penelul imagini minunate din munca acestor oameni, din viaţa si obiceiurile lor.


Prin 1901 îl găsim la Paris. Atmosfera de aici se dovedeşte a fi foarte prielnică pentru el. Petrece zile şi nopţi în tovărăşia prietenilor, scriitori şi artişti plastici talentaţi şi pretuiţi. E perioada când puteau fi întâlniţi pe bulevardele Parisului, în muzee şi expoziţii, în vasta bibliotecă de aci: Şt.O. Iosif, D. Anghel, V. Cioflec si Sextil Puşcariu (ultimul evocând minunat atmosfera de aici, în cartea sa «Călare pe două veacuri»), pictorii Şt. Popescu, Kimon Loghi. Seara grupul de prieteni şi pictori români era deseori întâlnit la cafeneaua «Les closeries de Lilas» din Cartierul latin, ori la cafeneaua «Hotel de France et de Bretagne». Şt.O. Iosif si D. Anghel citeau versuri, V. Cioflec citea bucăţi de proză primite din ţară prin intermediul prietenilor săi I. Adam şi I. Gorun. Ne închipuim lesne câtă atmosferă de bună dispoziţie domnea aici, ce interesante discuţii purtau aceştia pe marginea veştilor din ţară. Mulţi dintre ei erau apropiaţi şi ca vârstă şi ca preocupări. Una din cele «Trei amintiri duioase» evocate de prozatorul I.A. Bassarabescu (Opere compete, Schiţe şi nuvele, vol.I, pag. 8-9, Ed. Casei Şcoalelor, Buc., 1939), datează din perioada la care m-am referit mai sus. Astfel, într-una din seri, grupul de scriitori şi pictori români atrage atenţia celor din jur prin hohotele de râs stârnite în urma lecturii nuvelei «Pe drezină» apăruta nu cu mult timp în urmă în revista «Convorbiri literare», după care îi trimit acestuia o scrisoare cu câteva desene şi cu următoarele versuri:


Ne-am strâns şi am citit nuvela,Fam. Fimin şi Mignea în faţa casei în care s-a născut pictorul
Şi-am zis: Bassarabescu – acela
De-ar mai scrie o duzină
Cum e nuvela «Pe drezină»,
Toţi pictorii s-ar angaja
Să ilustreze aşa ceva!


Se poate uşor deduce că în nuvelă este vorba despre nevasta şefului de gară, motiv literar care făcuse carieră în literatura epocii. Versurile erau scrise de mâna lui Şt.O. Iosif şi semnate de el şi apoi de D. Anghel, S. Puşcariu, V. Cioflec, precum şi de pictorii Ipolit Strâmbu, Kimon Loghi şi Şt. Popescu, care «au făcut minuni, schiţând în creion scene din nuvelă, aşa cum şi le-au închipuit că trebuie să fie în realitate».


A cutreierat mult. Pictorul mergea în străinătate mai mult iarna. Vizitând Sicilia, pictorul este încântat de cele văzute şi trimite părinţilor vederi de acolo. Pe una îi anunţa că oamenii acelor locuri seceră la grâu.


Nepotul pictorului, Gheorghe Fimin, azi în jurul vârstei de 70 de ani, păstrează cu atenţie deosebită o bogată colecţie, înmănunchind zeci de vederi pe care pictorul, în călătoriile sale prin oraşele Europei, le cumpărase. Cele mai multe sunt din Italia.(...)


Ipolit Strambu n-a avut copii. A ţinut foarte mult la nepoţii lui. Pe unul din aceştia, Ipolit Mignea, l-a ajutat să înveţe carte şi să devină profesor. Azi este pensionar la Ploieşti. Din corespondenţa purtată în urmă cu câţiva ani cu acesta rezultă preţioase amintiri pe care nepotul le are despre unchiul său, mai ales ca mulţi ani i-a petrecut alături de el. De aceea câteva din relatări sunt foarte interesante şi pentru ineditul lor. {mosimage}Era foarte bun prieten cu Vlahuţă şi Delavrancea. Cunoştea îndeaproape şi pe Caragiale. Era bun prieten şi cu actorul Iancu Brezianu (neîntrecutul interpret al lui Ion din piesa «Năpasta» de I.L. Caragiale), căruia i-a făcut şi portretul.


Nu avea obiceiul să-şi relateze memoriile, cum fac alţii, dar ar fi avut, fără îndoială, multe de spus. Nu-i prea plăcea să scrie. Îi plăcea, în schimb să deseneze şi să picteze. Şi mai ales îi plăcea să i se citească ceea ce scriau alţii.

I. Strâmbu-portret Al. Vlahuţă
«Când eram mic, elev cam prin clasele I-IV – îşi aminteşte nepotul său Ipolit, mă punea foarte des să-i citesc din „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă. El picta şi râdea de ele cu aceeaşi poftă că şi când le-ar fi auzit pentru prima dată.» I-au fost dragi meleagurile copilăriei şi deseori venea să le vadă, să vadă pe cei dragi de acasă şi să întâlnească pe cei din mijlocul cărora plecase cu mulţi ani în urmă.
” (N. Dogaru, Bratilov, locul naşterii lui I. Strâmbu, Plai de cântec, nr.2, anul 1998, p. 5.)


Chiar dacă a cunoscut lumea boemei pariziene şi a celei germane din Munchen, unde a făcut şcoala, Ipolit Strâmbu nu a uitat lumea satului din care s-a desprins. Aceasta lume a copilăriei a însemnat pentru el un adevărat izvor regenerator care i-a dat în momentele grele forţa necesară urcuşului. Un nepot de-al său pe nume Ipolit Mignea, care mai trăieşte şi acum în străinatate (în SUA), a relatat o întâmplare despre unchiul său, pictorul Ipolit Strâmbu, pe care acesta o povestea cu mult haz, după cum mărturiseste domnul profesor Dogaru:


Tatăl lui, Dinu Strâmbu şi mama, baba Luţa-cum îi spunea el, i-au făcut o cojocuţă nouă care-i plăcea de minune şi se mândrea cu ea. Odată, pe când baba Luţa şi cu el trebuia să treacă peste apa Brebinii spre sat şi puntea fiind îngustă, micul Ipolit a căzut în apă şi biata mamă-sa a dat fuga după el să-l scoată din apă şi să-l scape de înec. Alergând în josul apei, după copil, ea izbuteşte în cele din urmă să-l ajungă şi să-l apuce de cojocuţă trăgându-l afară. Ce s-a întâmplat până acasă? Tot timpul, pe drum, copilul smuls din apă şi scăpat poate dintr-o primejdie de moarte, n-a făcut altceva decât să plângă şi să se necajească pe mama sa, spunându-i:


- Da, eu după ce am căzut în apă, ţi-am întins mâna să m-apuci de mână şi de mână să mă tragi afară din apă. De ce m-ai apucat de mâneca cojocuţei? Nu puteai să mă tragi de mână? Ce, să-mi rupi mie mâneca de la cojocuţă?!...


Şi bietul copil se oprea, din când în când, în loc şi se uită la cojocuţa lui cea nouă să vadă dacă nu cumva, mama sa în acel moment atât de periculos nu i-a rupt, chiar, mâneca de la cojocuţă.


Nu-i de mirare că băiatul ţinea mult la cojocuţa lui cea nouă pe care tata o făcuse, asemeni altor ciobani din partea locului, la unul din foarte pricepuţii cojocari din Baia de Aramă. Credincios minunatului nostru folclor, obiceiurilor atât de mult conservate în această parte a ţării, Ipolit Strâmbu merge la hore şi nunţi, stă de vorbă cu tovaraşii copilăriei, bucurându-se la rându-i, de stima şi respectul lor. Am avut ocazia să văd câteva fotografii caracteristice, făcute chiar de pictor. Una reprezintă «Mireasa la apă», înconjurată de fetele din sat, prietenele ei, alta prezintă un moment asemănător: pe masa acoperită cu ştergar (termenul popular al prosopului) sta mireasa cu picioarele, având pe cap o azimă de pâine şi o bucată de zahăr. O altă fotografie «O întrebare la fântână», reprezinta pe soţia pictorului stând de vorbă cu caţiva ciobani din sat.

I.Strâmbu-foto
O fotografie, la care Ipolit Strâmbu ţinea foarte mult, îl reprezintă îmbrăcat în portul ciobănesc, caracteristic în partea locului. În creaţia bogată şi variată a pictorului este oglindită viaţa satului, a oamenilor acestor locuri, cu preocupările şi obiceiurile lor, cu necazurile şi bucuriile acestora. Astfel tabloul «Femeie cosând» prezintă tocmai una din preocupările de seamă a gospodinelor de aici, multe din ele cosând şi azi minunate costume populare.


Într-un tablou pictorul reprezintă unul din aceste momente caracteristice: o bunică îşi învaţă nepoata să coase. De altfel o foarte interesantă fotografie, carte poştală, făcută de pictor şi îngălbenită de vreme, reprezintă «Cusături vechi româneşti de Maria D. Strâmbu, 1859-1871, comuna Mărăşeşti, judeţul Mehedinţi», aceste cuvinte sunt scrise în limbi de largă circulaţie universală. Dedesubtul lor scrie: «Ipolit Strâmbu, pictor, Bucureşti». Fotografia, după cum uşor se poate observa, reprezintă o mulţime de modele de cusături făcute de mama sa, cusături pe care şi azi le putem admira pe minunatele cămăşi ale ciobanilor de aici. Intenţia ciobanului e demnă de relevat: câte din asemenea fotografii nu vor fi fost cumpărate de străini, care aveau şi pe această cale prilejul să admire geniul creator al poporului nostru.


Imaginea pictorului mai stăruia încă în memoria bătrânilor din partea locului, oameni cu care am stat de vorbă şi care cu deosebit respect îi rosteau numele.


Cu câţiva ani în urmă a trecut în nefiinţă, în vârstă de 102 ani, bătrânul Nicolae Tănăsoiu. Era bun prieten cu Ipolit Strâmbu. Un reuşit portret datând din tinereţe şi pe care l-a făcut pictorul se află la Filip Lăzărescu. Există în sat nepoţi şi strănepoţi ai pictorului şi chiar familii Strâmbulescu, descendente din cea care a dat picturii românesti pe Ipolit Strâmbu, un fiu al acestor minunate meleaguri
” (N. Dogaru, Bratilov, locul naşterii lui I. Strâmbu, Plai de cântec, nr.2, anul 1998, p. 6).


Din cele relatate putem desprinde faptul că Ipolit a fost un copil ca oricare altul din satul Bratilov şi a trăit în acest mediu specific ţărănesc. Putem să ne imaginăm drumul pe care-l făcea pe jos, chiar prin nămeţii iernii, până la şcoala din Mărăşeşti.


Lumea satului îi era, aşadar, bine cunoscută fiind lumea din care el s-a desprins şi de aceea multe din subiectele picturilor sale sunt inspirate din această viaţă a satului. Faptul că nu a uitat această lume simplă este dovedit de numeroasele tablouri ca: Femeie cosând, Ţăranca, Fete la fântână, Ţărănci cosând, Portret de fată, Fete în grădină. La familia Fimin care stă acum pe locul unde fusese casa pictorului, la Cotul lui Fimin, am găsit o carte poştală după tabloul Fete în grădină, realizată prin grija editorului G. Sfetea, care se trăgea din aceeaşi zonă a Olteniei şi cu a cărui soră se căsătorise poetul George Coşbuc.


După o mărturisire făcută de Fimin Gheorghe, la 4 noiembrie 1990, una din fetele pictate în acest tablou este mama acestuia, Maria, nepoata pictorului, iar bărbatul cu pălărie din tabloul Fete la fântână, este Marin Moşoi (Coman), tatăl lui Floarea, căsătorită cu Ion Dobrotă, care au fost vecini cu familia pictorului.


Pictorul a debutat la Expoziţia artiştilor din 1895 şi a absolvit apoi Şcoala Naţională de Arte Frumoase. El a fost un mare admirator al lui Nicolae Grigorescu şi a suferit influenţele picturii grigoresciene. La Paris unde şi-a făcut studiile în anul 1900 a pus bazele societăţii Tinerimea română:Cusături vechi româneşti de Maria D. Strâmbu
De aceea tinerii români care se aflau atunci la studiu, artişti şi cei care se interesau de artă, hotărăsc să fundeze o societate pentru introducerea unui spirit modern, alungarea favoritismului şi a incapacităţii care se încuibase acolo de unde trebuia să pornească iniţiativele: Ştefan Popescu, Strâmbulescu, Kinon Loghi, N. Grant, G. Petrescu şi Sextil Puşcariu”.


Critica picturală a distins două etape reprezentative în pictura lui Ipolit Strâmbu. Prima etapă este numită semănătoristă şi marcată de influenţa lui Grigorescu fiind delimitată până la 1907 când orientarea pictorului începe să se desprindă de lumea rurală. Până acum subiectul picturilor sale îl constituie ciobanii şi ţărăncuţele. Pe noi ne interesează tocmai această etapă deoarece ea demonstrează păstrarea unei legături mai strânse cu lumea satului. Trebuie să avem însă în vedere că la Ipolit Strâmbu legătura cu această lume nu reprezintă un imbold exterior, fiind expresia unui contact direct cu lumea în care el s-a format, căci, cu certitudine, făcând parte dintr-o familie de ungureni, el a fost la stână ca toţi copiii de la ţară şi a păzit oile la munte. Aşa că tabloul lui intitulat Ciobănaş, un tablou în ulei, pe pânză, având dimensiunile 990 x 625 cm şi semnat şi datat în stânga jos, Strâmbu, 1907, păstrat acum în Colecţia Muzeului de Artă din Craiova, reprezintă mai mult decât un simplu ciobănaş. El este mai degrabă o ipostază angelică a copilăriei, aşa cum arată figura ciobanului – copil care se propteşte în ciumag într-o poziţie gânditoare. Costumaţia este cea specific – ungurenească: cioareci strâmţi pe picior făcuţi din dimie albă, cămaşă ungurenească revărsată pe deasupra şi o vestă de dimie neagră.I.Strâmbu – Fete în grădină, 1923 Ciobănaşul poartă în picioare opinci de porc încreţite şi are pe cap o pălărie cu boruri mari. Părul lung şi frumuseţea chipului îi dau o notă angelică aducând mai degrabă cu un chip de fecioară. Am comparat acest portret cu o fotografie a pictorului din perioada tinereţii pe care a păstrat-o domnul profesor Dogaru şi am descoperit câteva asemănari izbitoare.


Fotografia înfăţişează un tânăr într-o ţinută ciobanească cu mâinile petrecute una peste alta în dreptul pieptului. Mâna dreaptă ţine strâns ciumagul care ajunge până la înălţimea umărului, iar de sub mâna stângă se vede ieşind capătul unui fluier ciobănesc. Costumaţia este cea ungurenească: cămaşă albă până aproape de genunchi, cu mâneci largi, încinsă la brâu cu o curea lată sub formă de chimir şi cioareci albi de dimie. Pe cap aceeaşi pălărie cu boruri largi. La brâu pe sub curea este petrecut un ştergar cusut după un model ardelenesc cu dungi înguste şi câteva motive geometrice.
Am văzut asemenea ştergare în lăzile de zestre ale locuitorilor din Bratilov. Ana Văideanu din Titerleşti ne-a spus că asemenea ştergar se dădea la ungureni băieţilor care se logodeau cu fetele şi dacă se strica logodna băiatul trebuia să dea ştergarul înapoi. Chipul lui Ipolit este de o frumuseţe izbitoare, semănând cu cea a ciobănaşului de care se diferenţiază doar prin mustaţă.


Ipolit Strâmbu a avut şi prieteni în această lume a satului cărora le-a pictat tablouri. Aşa este Nicolae Tănăsoiu pe care-l înfăţişează la tinereţe tot ca un tânăr în costumaţie de oier (numai bustul). Cămaşa albă are în jurul gâtului o zagrea după modelul ungurenesc şi pe cap poartă pălăria specifică pentru cei veniţi din zona Haţegului.


Chipul lui Tănăsoiu este roşu şi plin de sănătate. El are părul lung, poartă mustăcioară şi privirea este pierdută spre zări necunoscute. Tabloul se pastrează la familia Bordânc din Titerleşti, dar, din păcate, este nesemnat.


Aşadar această viziune a lumii săteşti trebuie considerată, nu ca o simplă viziune idilică de tip sămănătorist, ci ca o expresie a unei realităţi pe care pictorul a cunoscut-o în mod direct şi a reflectat-o în tablourile sale.


Pentru întregirea acestei viziuni asupra picturilor sale am apelat la doamna Maria Bălăceanu, directoarea Muzeului de Artă din Drobeta Turnu-Severin, care a răspuns cu multă bunăvoinţă solicitărilor noastre şi ne-a trimis un material pe care îl reproducem:


Cronologie:Ipolit Strâmbu - Nicolae Tănăsoiu, portret
1871, mai, 18 – Se naşte la Baia de Aramă, satul Bratilov
1889 – 1895 – urmează cursurile Şcolii de Arte Frumoase, Bucureşti cu G.D. Mirea
1895 – devine profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova (Fraţii Buzeşti)
1896 – 1900 – urmează cu o bursă Academia Regală de Pictură de la Munchen
1900 – participă la Expoziţia Universală de la Paris cu 3 lucrări (Portret de teatru, Suferinţă intimă, Pe stradă). Abordează teme samănătoriste.
1901 – devine profesor de arte la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.
1902 – se formează societatea «Tinerimea Artistică» având ca membrii fondatori pe Ştefan Luchian, Artachino, Nicolae Vermont şi Ipolit Strâmbu. Expune de acum permanent, timp de 30 de ani la toate expoziţiile societăţii.
1908 – 1910 - abordează în lucrările sale viaţa satului încărcată de dramatism.
1910 (după) – pictură cu caracter simbolist şi uneori intimist.
1913 – expune la Expoziţia oficială a artiştilor în viaţă şi obţine Medalia Clasa I
1921 – 1925 – organizează expoziţii personale în atelier.
1923 – se îmbolnăveşte şi lucrează tot mai greu.
1924 – participă la Expoziţia Internaţională de la Veneţia
1925 – participă la Expoziţia Internaţională de la Paris
1929 – organizează o expoziţie retrospectivă
1934 – se stinge din viaţă.
1971 – i se organizează o expoziţie retrospectivă (centenară) de către Muzeul de Artă din Craiova.
1984 – i se organizează la Baia de Aramă o expoziţie de către Muzeul de Artă din Dr. Tr. Severin.

I. Strâmbu - Ciobănaşul
Ipolit Strâmbu (într-o caligrafie anterioară Hipolit Strâmbulescu) este un artist plastic care, fără îndoială, face parte dintre personalităţile fenomenului plastic românesc. Apreciat în timpul vieţii, prezent în toate acţiunile «Tinerimii Artistice», al cărei membru fondator şi secretar a fost, a sfârşit uitat de contemporanii săi, dar istoria artelor plastice de la noi nu poate face abstracţie de prezenţa sa. Cadru didactic în învăţământul gimnazial şi universitar, a fost şi autor de manuale de desen, tehnică şi pedagogia picturii. A condus Şcoala de Arte Frumoase Bucureşti şi practica elevilor la Baia Mare, formând generaţii la rând de artişti, câţiva azi mari nume. Toate aceste preocupări sunt suficiente pentru a rămâne definitiv în memoria culturală a românilor.


Ceea ce l-a impus cu adevărat a fost activitatea sa creatoare, opera plastică. Impresionat de arta lui Grigorescu s-a format şi s-a dezvoltat ca pictor în atmosfera maestrului. Chiar i s-a imputat poziţia de epigon grigorescian, apreciere datorată subiectelor sale în care ţăranii – cu precădere ciobani şi ciobăniţe sunt trataţi idilic. Dar curentul sămănătorist nu poate fi privit exclusiv negativ. Apariţia sa a fost condiţionată istoric de nevoia impunerii românilor ca naţiune. Forţa naţională venea din forţa pământului al cărui exponent era ţăranul cu toate valorile tradiţiei. De aceea este nefondată diminuarea valorii plastice doar pe criterii de viziune sămănătoristă. Unele din lucrările lui Strâmbu sunt demne de a sta pe panoplia valorilor plastice ale acestei epoci. După 1907, Ipolit Strâmbu imprimă lucrărilor sale o atmosferă dramatică şi protestatară în concordanţă cu noua viziune asupra ţăranului, dar pe care o va părasi repede nefiind prielnică firii sale lirice. Că talentul său nu era imuabil, ci capabil de acumulări şi experienţe noi, sensibil la noutatea de limbaj plastic, o dovedeşte opera sa din ultima perioadă a vieţii. Peisaje, portrete şi compoziţii în care femeia este surprinsă în plenitudinea frumuseţii şi sensibilităţii sale, aflată în numeroase ipostaze ale vieţii cotidiene. Subiectul a fost abordat de plasticienii vremii cu consecvenţă. Ipolit Strâmbu a fost doar unul dintre aceştia şi nu fără talent. În istoria artelor scrise în ultima jumătate a secolului XX, i s-a imputat tratarea vieţii burgheze (după ce în jurul anului 1907 i se reproşase viziunea idilică asupra ţăranului). Se pare că s-a abuzat, judecându-i valoarea artistică după tematici, aparent mereu în contratimp. Se pune întrebarea: De ce? Răspunsul este complex. Există destine dominate de judecata nedreaptă. În cazul lui Ipolit Strambu lucrurile s-au complicat după primul razboi, când i s-a contestat, nu atât activitatea concretă la conducerea Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti pe timpul războiului, cât aspectul politic, fiind aproape acuzat de colaboraţionism. Nu se spun prea multe şi este greu să nu se cadă în interpretări şi speculaţii tendenţioase. De aceea este necesară o judecată aspră, dar dreaptă. A fost, decenii la rând, o personalitate în jurul căreia a gravitat elita artei româneşti. Împreună cu Ştefan Luchian, Kimon Loghi, Verona si Artachino a gândit şi organizat acţiuni care au mobilizat arta românească, determinând astfel înscrierea fenomenului plastic naţional în atmosfera înnoitoare europeană. A fost unul dintre cei care au dus arta noastră spre modernizare, liberalizare, independenţă. Se poate rezuma că Ipolit Strâmbu a fost o personalitate artistică activă şi responsabilă faţă de soarta artelor plastice din ţară. Un astfel de om implicat nu se putea să nu înţeleagă imperativele naţionale după ocupaţia germană, astfel încât să accepte numirea ca director, pentru că viaţa trebuia să meargă înainte. Astfel nu i se poate reproşa nimic din conduita civică sau profesională. În ceea ce priveşte opera sa, şi aici se pot diseca aprecierile. Pictura sa păstrează spiritul academist munchenez pe care-l nuanţează cu afectivitatea cromatică pariziană. Într-un astfel de mariaj lucrările sale respiră o atmosferă întimă cu elemente simboliste. Fără a fi un curent închegat şi, deşi a avut o amploare temporală redusă, simbolismul românesc a constituit o artă curentă şi de mulţi apreciată (critică şi public deopotrivă) apărută ca o reacţie împotriva realismului dur şi a impresionismului
(deseori artiştii s-au folosit, însă, de elemente ale tehnicii impresioniste, chiar cele de ecleraj.), simbolismul a corespuns cadrului social românesc din acea perioadă. De asemenea, eterogen ca structură, a asigurat exact starea de spirit a epocii în care se voia reabilitarea sensibilităţii, a imaginaţiei. În arta simbolistă lumea nu se limitează numai la starea materială a naturii, ci cuprinde şi chiar subliniază starea de spirit, sentimentele, contemplaţia interioară (a obiectului, a omului), duce la înţelegerea transcendentalităţii existenţei. Adesea se apelează la imaginaţie pentru a exemplifica semnificaţiile sublime şi ideale. Diferit de la artist la artist, simbolismul românesc a reuşit să trezească interesul pentru noutatea limbajului său plastic. Creaţia lui Ipolit Strâmbu stă ca o dovadă. Compoziţiile în peisaj demonstrează o bună cunoaştere a psihologiei personajelor, trăirile fiindu-le în acord cu natura din jur. Lumina, ingenios cotrolată de pictor, devine sub penelul său o adevărată ştiinţă a luminii. De altfel el realizează uneori efecte de ecleraj şocante, recunoscute – un clar obscur de tip renascentist îmbogăţit prin elemente de tehnică impresionistă. Aceste reuşite i-au fost catalogate ca «Efecte de soare şi de lampă» (N.N. Tonitza, Plastica, Universul literar, anul XLII, nr. 19, 1 mai 1926). Ele sunt un bun câştig al plasticii româneşti, greu de privit ca şi carenţe ale creaţiei lui Strâmbu. De aceea preocuparea pentru compoziţia închegată pe coeziunea elementelor şi precizia desenului este o altă caracteristică esenţială şi forte a picturii sale. La unele lucrări, în primul rând cele de inspiraţie romantic – simbolistă se simte pasiunea pentru exactitatea execuţiei, pentru studierea minuţioasă a detaliilor. Dar nu trebuie să uităm nici preocupările lui în domeniul gravurii acvaforte.


Astfel că preocupările lui Ipolit Strâmbu în domeniul pedagogiei, a teoriei picturii, dar şi opera sa artistică îi justifică şi susţin prezenţa sa printre personalităţile fără de care istoria artei româneşti nu se poate scrie
”.


În luna octombrie 1971, s-a organizat una din puţinele expoziţii cu lucrări ale pictorului Ipolit Strâmbu. Expoziţia a fost organizată de Muzeul de Artă Craiova cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea pictorului. Din catalogul expoziţiei, pus la dispoziţie de d-na Maria Bălăceanu, reiese că expoziţia a prezentat un număr de 40 de picturi lucrate de I. Strâmbu în perioada 1895-1930, iar în Cuvântul înainte scris de cel care a întocmit Catalogul, Paul Rezeanu, se prezintă elemente importante privind viaţa şi activitatea artistică a pictorului (în nota de la subsol se precizează: „Datele biografice sunt în mare parte conform: Petre Oprea, Ipolit Strîmbulescu, artist şi profesor, 1871-1934, în SCIA, nr.1/1963, p.237-245.”):


Născut la Baia de Aramă (satul Mărăşeşti), la 18 mai 1871, Ipolit Strîmbulescu (ca pictor a fost şi este cunoscut mai ales sub numele de Strâmbu), a fost fiul unor mocani săraci.


Şcoala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat Gimnaziul real din Turnu-Severin şi Şcoala de arte frumoase din Bucureşti (1889-1895). Pentru a-şi face studiile a fost ajutat, din punct de vedere material, de binevoitori cărora le-a făcut în schimb o serie de servicii. La Şcoala de arte frumoase a avut ca profesor de pictura pe G.D. Mirea. În timpul anilor de studii a fost un elev strălucit. În 1891 a răspuns la apelul lui N. Grigorescu de a-l ajuta să-şi verniseze tablourile în vederea expoziţiei ce o deschidea în acel an la Ateneu. De aici şi simpatia sa faţă de marele pictor. A absolvit Şcoala de arte frumoase având ca lucrare de diploma compoziţia mitologică Daphnis şi Chloe.


A debutat la Expoziţia artiştilor în viaţă din 1895, când a şi fost medaliat pentru un studiu. Neputând să-şi asigure intreţinerea numai din pictură, a concurat pentru ocuparea unui post de profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova şi Marele premiu pentru străinatate, unde s-a clasificat întâiul şi a obţinut o bursă pentru München. Până să poată pleca în străinătate, a funcţionat, de la 1 octombrie 1895 până în aprilie 1896, ca profesor la gimnaziul amintit şi a participat, pentru a doua oară, la Expoziţia artiştilor în viaţă. La München a urmat cursurile Academiei regale de pictură, clasa profesorului Carl Marr şi s-a aflat sub influenţa artei lui Ribera. În 1900, a participat cu trei lucrări, în cadrul pavilionului românesc, la Expoziţia universală de la Paris.
Întors În ţară, în aprilie 1901, a ocupat la scurt timp după aceasta, prin concurs, un post de profesor de pictură şi desen la Şcoala de arte frumoase Bucureşti. S-a numărat printre iniţiatorii şi fondatori societăţii «Tinerimea artistică», al cărei secretar a şi fost mulţi ani la rând. Ca profesor, Ipolit Strâmbu, s-a ocupat îndeosebi de clasa elevelor. A fost, se pare, şi un excelent pedagog. Generaţii şi generaţii i-au rămas astfel recunoscatoare pentru însuşirea unui desen corect şi a unor excelente metode de lucru. A fost şi autorul mai multor manuale de desen, de tehnică, precum şi de pedagogia picturii. S-a ocupat de organizarea unor cursuri serale de pictură, de organizarea unei şcoli de artă decorativă şi a fost printre primii organizatori ai Muzeului naţional de artă populară. A avut numeroase expoziţii personale şi a participat la expoziţiile «Tinerimii artistice» timp de 30 de ani. În timpul primului război mondial a fost mobilizat pe loc, apoi, pe timpul ocupaţiei germane, a trebuit să rămână la Bucureşti şi să preia conducerea Şcolii de arte frumoase. Ca om şi artist a avut o stimă deosebită faţă de N: Grigorescu şi Ştefan Luchian, pe care i-a şi condus pe ultimul lor drum. Ultimii săi ani de viaţă au fost umbriţi de uitarea contemporanilor şi de o boală grea care l-a determinat în 1932, să se pensioneze. A murit la 31 octombrie 1934, la Bucureşti
”.


Prin bunăvoinţa doamnei Minuna Mateiaşi de la Muzeul de Artă din Craiova, am intrat în posesia Catalogului celei de-a cincisprezecea expoziţie a Tinerimii artistice-1915, care poartă menţiunea: Societatea Tinerimea artistică-sub înaltul patronagiu al majestăţii sale Regina Maria-a României şi data organizării expoziţiei: Bucureşti, 29 martie 1915. Membrii societăţii, înscrişi în catalog în ordine alfabetică, sunt următorii:


· Antonescu PetreFete la Fântană (1905)
· Aricescu Constantin
· Artachino Constantin
· Bassarab Ludovic
· Brâncuşi Constantin
· Grant Nicolae
· Harlescu Dem.
· Kimon Loghi
· Luchian Ştefan
· Mantu Nicolae
· Mărculescu G.
· Mirea D.D.
· Murnu Ary
· Motzner S.
· Paciurea D.
· Pallady Th.
· Petraşcu G.
· Popescu Gabriel
· Popescu Ştefan
· Satmary Alexandru
· Simonidy Menelaş · Spaethe Oscar
· Steriadi Jean
· Storck Fritz
· M-me Storck Cutescu C.
· Stoenescu Eustaţiu
· Strâmbu Ipolit
· Vermont Nicolae
· Verona A. Garguromin


Expozanţi au fost un număr de 80 de artişti, la poziţia 72 fiind înscris Strâmbu Ipolit, cu adresa: str. Avedic 7. Lucrările expuse de Ipolit Strâmbu a cuprins 57 de titluri, înscrise în catalog de la numărul 204 la numărul 260:


· CiobănaşI. Strambu - Femeie cosând, 1914
· Vânzătoare de flori
· La curăţit de caise
· Pocheraş
· La bufet, schiţă
· Umbrelă roşie
· Vas cu flori
· Chimono stânjiniu
· Chimono albastru
· În grîdiniţă
· Începând un isvod
· Ţărancă cosând
· Interior ţăranesc
· La fântână
· Lăptărese
· Adormită
· Danaida
· Nud
· Valea Bistriţei
· Bistriţa şi Dealul Traian
· Femee cosând
· Femee cosând un cearceaf
· Mărgele albastre
· Şalul roşu
· Abatjurul verde
· Strada principală din Balcic
· Vedere din mah. turcească
· Spre Ecrenè
· La poalele oraşului Balcic
· Drum pe sub coasta Balcicului
· Din piaţa portului Balcic
· Vederea oraşului Balcic
· Din piaţa principală
· Geamie din piaţă
· La cişmea
· Pe malul marei înainte de apus
· Pe malul marei după apus
· Vedere spre port (dim.)
· Sub arşiţa soarelui
· Studiu de mare
· Caicul căpitanului Alexe
· Un nou cetăţean
· Hager
· Prietenii pictorului
· Copil privind la valuri
· Plaja de la Tekirghiol
· Fete lucrând, schiţă
· Fete lucrând, (altă)schiţă
· În grădină, schiţă
· Măr înflorit
· Spre culmea oraşului Balcic
· Jos înspre mare
· Casă turcească
· Profil
· În aşteptare
· Mama
· Vedere din Braşov


Catalogul include o fotocopie după o lucrare expusă, care este o pictură lui I. Strâmbu, Începând un isvod.


Tot Doamna Minuna Mateiaşi ne-a pus la dispoziţie câteva articole cu care Ipolit Strâmbu a colaborat la Revista Generală a Învăţământului: „Ce trebuie să urmărim prin desemn în şcoalele secundare ”, „Gospodăria săteanului şi desenul”, „Reintroducerea caietelor de desemn în şcoalele primare”, „Supravegherea elevilor în recreaţie”.


Din aceste articole se poate observă interesul lui Strâmbu, care aici semnează Strâmbulescu, pentru predarea desenului la elevii de la toate nivelele şcoalare. El avea avantajul că reuşise să cunoască modelul educativ străin şi voia să-l implanteze şi la noi:


Ceea ce te uimeşte vizitând o şcoală franceză, este acea ordine şi curăţenie exemplară, care domneşte pretutindeni. Nu vezi mobilier deteriorat, clase înotând în praf şi acea dezordine care domneşte în timpul recreaţiei în şcoala noastră”(Ipolit Strâmbulescu, Supravegherea elevilor în recreaţie, în „Revista generală a învăţământului”, anul VI, nr. 7, februarie 1911, p. 1).


Pictorul este la fel de convingător nu numai atunci când ţine în mână penelul, ci şi când mânuieşte cuvântul. Într-alt articol el ia poziţie împotriva introducerii caietelor de desen în şcolile primare, arătând că aceasta este o metodă păgubitoare, atât pentru părinţii care nu au bani să cumpere aceste caiete, cât şi pentru elevii care sunt privaţi de a-şi dezvolta spiritul creator:


Prin caiete tocmai de aceste explicări ar fi lipsiţi şcolarii. Ei ar fi puşi în faţa rezultatului şi n-ar şti calea prin care se ajunge la acest rezultat. Din cele de mai sus reiese că prin introducerea caietelor nu numai că se ocoleşte sensul programei în vigoare, dar se impiedică dezvoltarea imaginaţiei copilului, a spiritului de observare şi a simţului lui decorativ, suprimându-se exerciţiile lor” (I. Strâmbulescu, Reintroducerea caietelor de desen în şcoalele primare, în „Revista generală a învăţământului”, nr. 1 – 2, iulie, 1913, p. 34).


Acest articol este scris ca o întâmpinare la decizia prin care Ministerul Instrucţiunii hotărăşte reintroducerea caietului de desen şi este înaintat acestui minister şi înregistrat la numărul 36.688. Ipolit Strâmbu(lescu) arată că ţările apusene au renunţat la acest caiet şi că acolo desenul se face pe o hârtie ieftină, obişnuită.


Articolul este semnat „Ipolit Strâmbulescu, fost inspector de desemn”, fapt care denotă ca el a deţinut şi această funcţie de inspector. Strâmbu(lescu) încearcă să găsească utilitatea practică a desenului, aşa cum arată articolul „Ce trebuie să facem prin desen în şcolile secundare”, arătând că rostul desenului este acela de a-l învăţa pe elev să observe obiectele din lumea înconjurătoare.


El arată că desenul nu se învaţă teoretic ci printr-o exersare şi o corijare continuă. Strâmbu(lescu) recomandă păstrarea unei mai strânse legături a desenului chiar cu gospodăria sătească.


Se vede de aici că el cunoaşte situaţia ţăranului şi a gospodăriei ţărăneşti:


Se cunoaşte îndeajuns starea primitivă a gospodăriei săteanului nostru faţă de sătenii altor ţări civilizate. Se cunosc, de asemenea, şi cauzele ei. Dacă împotriva sărăciei, una din cauze, nu putem face mult, împotriva neştiinţei săteanului avem mijloace de luptă şi trebuie să luptăm” (I. Strâmbulescu, Gospodăria satească şi desemnul, în „Revista generală a învăţământului”, an VI, nr. 7, 1911, p. 271).Lansarea monografiei, 30.06.2002


El propune ca să fie sprijiniţi elevii de la şcolile normale, seminarii şi şcolile agricole unde se studiază desenul pentru a aduna material în vederea realizării unor studii şi schiţe a gospodăriilor ţăraneşti.


Elevii trebuie să fie bine instruiţi ca să realizeze anumite desene care vor servi la alcătuirea unor planuri model. Putem observa, aşadar, că şi activitatea publicistică a lui Ipolit Strâmbu(lescu) este foarte importantă.
Personalitatea sa trebuie pusă în valoare sub aceasta triplă valenţă de publicist, profesor strălucit de desen şi artist de excepţie.


Dintre puţinele lucrări de specialitate în care se aminteşte de pictorul Ipolit Strâmbu, alături de nume mari ale picturii din acea perioadă, este cea a lui Aleksa Čelebonovič, referitoare la influenţa realismului burghez în pictură, exemplificându-se cu portretul La lucru în grădină, care este inclus şi la ilustraţii, lucrarea incluzând de asemenea o scurtă fişă biografică a pictorului (Aleksa Čelebonovič, Realismul burghez la sfârşitul secolului XIX, Ed. Meridiane, Buc., 1982, p.150, 171).


Fără îndoialî că el a dus faima acestor meleaguri ale Bratilovului în întreaga lume. Din păcate în aceste locuri în care pictorul şi-a trăit primii ani ai vieţii nu se mai păstrează aproape nimic din creaţia lui. În timpul regimului comunist Primăria din Baia de Arama a dat dispoziţie să fie dărâmată casa bătrânească în care pictorul se născuse. Se considera că aceasta strica aspectul localităţii pentru ca era o căsuţă tipic ţărănească, asemenea căsuţei lui Brâncuşi din Hobiţa, plasată într-o poziţie vizibilă, la Cotul lui Fimin, în Bratilov.


Redăm mai jos adresa Consiliului Popular prin care se dă un ultimatum pentru demolarea casei în care s-a născut pictorul:


CONSILIUL POPULAR AL ORAŞULUI
BAIA DE ARAMĂ BIROUL EXECUTIV
Nr. 1097 din 20.XI.89

CĂTRE,
GHEORGHE
Tov. FIMIN VICTOR
Satul Bratilovu – BAIA de ARAMĂ


Prin prezenta vă atenţionăm că pînă la data de 30.XII.1989 să treceţi la demolarea construcţiei locuinţă veche proprietatea dvs. situată în localitatea Baia de Aramă, satul Bratilovu, construcţie care datorită neintreţinerii are stabilitatea periclitată, putînd provoca un eventual accident şi creînd un aspect urît la D.N.
În caz de neconformare, după expirarea termenului fixat, Consiliul popular va aplica prevederile Legii nr.10/1982 şi va trece la demolarea silită a acesteia.

       PREŞEDINTE,                               SECRETAR,


       Coardă  Elena                            Tănăsoiu Nicolae”


 

 


Casa a fost demolată în anul 1990, de familia Fimin Gheorghe, după ce s-a încercat în mai multe rânduri, pe parcursul anilor, să se declare muzeu, efort deosebit depunând în acest sens, nepotul pictorului, Ipolit Mignea, stabilit la copiii lui, în SUA (San Jose, California).V. Oprenescu cu Ipolit Mignea, 10.09.2002
Din păcate n-am putut lua legătura, până la finalizarea acestei lucrari, cu I. Mignea sau familia acestuia din America, care ar fi dat cu siguranţă detalii interesante despre pictor. Nici creaţia pictorului nu mai este cunoscută de către localnicii satului Bratilov, sat care aparţine acum de oraşul Baia de Aramă. Considerăm că este nedrept să se trateze cu atâta indiferenţă şi ignoranţă cea mai importantă personalitate pe care aceste locuri au dat-o. Merită ca măcar o stradă a oraşului Baia de Aramă, poate chiar strada care duce spre Bratilov, să poarte numele acestui renumit artist şi în locul unde pictorul a văzut lumina zilei, să fie ridicat în semn de omagiu, un monument.

Notă:
Lansarea monografiei, în care s-au inclus paginile de mai sus dedicate figurii reprezentative pentru zona noastră a pictorului Ipolit Strâmbu, a avut loc în data de 30 iunie 2002, a doua zi de Sân-Petru, în satul Titerleşti, la locul numit „Jugastrul lui Tănăsoiu”.
La cca.2 luni după lansarea monografiei, pe data de 10 septembrie 2002, a venit să vadă, poate pentru ultima dată, meleagurile natale şi locul unde a fost casa în care s-a nascut el cât şi pictorul Ipolit Strâmbu, nepotul acestuia, Ipolit Mignea. Din păcate nu am putut comunica prea mult cu acesta, din cauza sănătăţii şubrede şi a vârstei înaintate (peste 90 de ani). Întâlnirea cu Ipolit Mignea a fost emoţionantă prin faptul că am avut în faţă persoana care făcea legătura cu trecutul evocat în monografie, cu pictorul Ipolit Strâmbu, după ce-l întâlnisem cu mulţi ani în urmă şi o perioadă bună de ani am corespondat.
V. Oprenescu, Drobeta Tr. Severin – 11 iunie 2008