Dumitru Suciu, un badea Cârţan din Bratilov
S-a nascut la începutul secolului trecut, în anul 1902, la 25 iunie, în Poiana Sibiului. Din această zonă au venit, trecând munţii în transhumanţă cu oile lor, părăsindu-şi locurile natale din cauza asupririi austro-ungare, mai mulţi oieri care şi-au întemeiat familii, aici în Bratilov şi Titerleşti. Aşa a fost cazul fraţilor Ion şi Dumitru Suciu, Ion Dobrotă, Constantin Oprenescu. Poiana Sibiului era şi încă mai este o localitate tipic oierească, în care se mai păstrează portul popular şi tradiţiile aşa cum se arată în fotografiile realizate în perioada interbelică.
Renumele localităţii a fost atât de mare încât el a fost atribuit tuturor ciobanilor care provin din această zonă a Sibiului şi care sunt numiţi de oamenii din părţile noastre „poenari”, iar pentru toti cei veniţi aici din Ardeal se foloseşte numele de „ungureni”.
Aici a avut loc primul Congres al oierilor şi s-a înfiinţat Uniunea Oierilor, în anul 1935, eveniment la care a participat şi Dumitru Suciu alături de alţi oieri din Titerleşti (Ion Dobrotă, Nicolae Bistriceanu, Nicolae Ciurea, etc). Prin Uniunea Oierilor, breasla ciobanilor încerca să se organizeze, să facă faţă greutăţilor de tot felul cu care se confruntau în practicarea acestei ocupaţii şi valorificarea superioară a produselor obţinute. Faptul că nu a fost doar o simplă organizaţie profesională, asemeni altor bresle, o demonstrează faptul că oierii au reuşit să scoată şi o revistă, numită sugestiv Stâna, apărută în perioada 1936-1938, în care pe lângă articole de specialitate şi ştiri, s-au publicat frumoase poezii, doine şi povestiri scrise de ciobani sau fii de ciobani plecaţi să înveţe carte, încărcate de o curată dragoste pentru pământul românesc, limba şi datinile strămoşeşti. Asta demonstrează firea de artişti înăscută a acestor oieri, care pe lângă ocupaţia curată făcută cu multă pricepere şi dăruire, făcând din satele Bratilov şi Titerleşti cele mai renumite sate de oieri din Mehedinţi, şi-au găsit timp şi pentru poezie, cântec sau sculptură.
D. Suciu a învăţat doar şase clase elementare după care a plecat la munte la oi. După cum ne mărturisea fiul său Ioan D. Suciu, atât primăvara la Sf. Constantin cât şi toamna la Sf. Maria, cei doi fraţi: Dumitru şi Ion Suciu treceau pe aici şi făceau un popas.
Aşa a cunoscut-o pe viitoarea sa nevastă, numită Anica în suvenirurile şi poeziile scrise.
A început cu poezii mai simple, cu conţinut naiv, consemnate în cătănia făcută în perioada 1924-1927. Şi-a purtat în desagii măgarului, pe urma oilor, vara sus în munţii Godeanu (Micuşa, Măneasa) şi iarna acasă sau la câmpie, caietele de însemnări, tocul şi călimarele cu cerneală colorată. I-am găsit însemnările la familie, care le păstrează cu sfinţenie: un caiet obişnuit cu foaie velină – cu poezii scrise pe 185 pag. şi care se încheie cu însemnări despre rânduielile bisericeşti şi despre Oastea Domnului; pe Calendarul oierilor pe anul 1938 şi un caiet tip repertoar (studenţesc). Cele două caiete au notat pe copertă: Anul 1925, Dumitru Suciu, Contigentul 1924.
Caietul scris în armată cuprinde primele sale poezii. Aceste poezii au un profund caracter religios şi sunt structurate pe capitole:
· Capitolul I: Un vers către Sfânta Născătoare de D-zeu.
· Capitolul II: Versul de jale la o tânăra fată.
· Capitolul III: Versul de jale la un tânăr necăsătorit.
· Capitolul IV: Versul de jale la un tată cu copii mulţi.
· Capitolul V: Versul de jale la o mamă cu copii mulţi.
· Capitolul VI: Versul de jale la un bărbat.
· Capitolul VII: Versul de jale la o nevastă tânără.
· Capitolul VIII: Versul de jale la un om bătrân.
· Capitolul IX: Versul de jale la o femeie bătrână.
· Capitolul X: Versul de jale la un tânăr care a fost mult timp bolnav.
· Capitolul XI: Versul de jale la un bărbat bolnav de picioare.
· Capitolul XII: Versul de jale la un bătrân timp îndelungat bolnav.
· Capitolul XIII: Versul de jale la o copilă.
· Capitolul XIV: Versul de jale la un copil.
· Capitolul XV: Versul de jale la un prunc.
· Capitolul XVI: Un vers pentru moarte şi certăciuni.
· Capitolul XVII: Un vers de pocăinţă.
· Capitolul XVIII: Versul la un preot bătrân.
· Capitolul XIX: Versul la un preot tânăr.
· Capitolul XX: Alte versuri către Sf. Născătoare de D-zeu.
Sunt poeme lungi, în care sunt versificate momente tragice legate de plecarea omului din lume. Versificarea este făcută cu naivitate, în stilul popular simplu. Poeziile au accente de meditaţii asupra condiţiei umane, asupra vieţii şi a morţii, aşa cum este „Versul de jale la un om bătrân”:
Bucuriile din lume
Nu sunt bucurii anume,
Visuri sunt ce amărăsc
Întreg neamul omenesc.
Nestatornice sunt toate,
Bucurii şi visuri moarte,
Gânduri vecinic plăsmuite
Pe nisip şi praf zidite.
Vine vântul morţii rece
Spulberă praful şi trece.
Gândurile-s risipite,
Fericirile zdrobite.
La sfârşitul capitolului este câte o însemnare sau suvenire ca aceasta:
Atunci cine ştie
Eu voi fi departe,
Chipul tău cel dulce
Nu-l voi mai vedea,
Ah, te-asigur însă,
Ca nici după moarte
Suvenirea scumpă
Nu mă va lăsa.
Dumitru Suciu Vedeanu.
Acest pseudonim „Vedeanu” îl mai foloseşte în câteva poezii din tinereţe, dovadă că era numele de origine, deoarece majoritatea ungurenilor trecând în Regat şi-au schimbat numele. Cu toată nota facilă şi naivitatea versificaţiei, poeziile dau o expresie sinceră a despărţirii omului de locurile dragi.
Din aceste poezii se poate desprinde curăţenia omului simplu, cu frica de Dumnezeu şi de păcat.
În capitolul „Alte versuri către Sfânta Născătoare de Dumnezeu”, Dumitru Suciu dă expresie condiţiei sale păcătoase, vădind prin aceasta condiţia omului din popor, a ardeleanului, credinţă care i-a dat forţă să înfrunte răul şi păcatul:
O, prea milostivă Maică,
Tu spre ruga mea te pleacă,
N-am fapte de curăţie
Care sunt plăcute Ţie,
Că sunt plin de răutate
Şi sunt gol de bunătate.
Că oricând m-oi ruga Ţie,
Primită ruga să fie.
Mâinile-mi sunt amorţite
Scârnave şi împuţite,
Către Tine a le-ntinde
Mare frică mă cuprinde.
Prin credinţă omul se purifică de toată murdăria şi de toate păcatele, chiar dacă există o permanentă conştiinţă a morţii şi a forţei ei nemiloase aşa cum o demonstrează atât poeziile cât şi suvenirurile care le presară.
Acest simplu cioban are conştiinţa clară că scrisul este o formă de amânare a uitării, dacă cineva mai are timp în această lume grăbită să se oprească asupra slovei:
„Vă rog să luaţi la cunoştinţă cuvintele mele ce le-am scris în acest caiet , că este pentru mare facere de bine, cand nu ai de lucru să iei caietul şi să ceteşti câteodata până trăieşti, că azi eşti, mâine nu eşti. Ştie numai Dumnezeu carele este mare şi tare. Suciu Dumitru.”
În caietul tip studenţesc, şi-a notat cu slove caligrafice (scrise cu peniţa cu cerneală colorată) în care predomină suvenirurile, poezii scurte, de regulă catrene, în care întâlnim motive ca: dorul, dragostea, trecerea timpului, moartea.
Adesea suvenirurile devin adevărate poezii ale dorului şi iubirii:
Colea singur eu trăiesc,
Stau mahui şi gânditor
Făr să am vreo mângâiere
Pentru tainicul meu dor.
Sunt zdrobit de întristare,
Căci fiinţa care-o iubesc
Nu-i aicea-i prea departe
Şi nu pot s-o întâlnesc
Interesantă este nota care o însoţeşte:
“Compusă de mine soldat grănicer, Suciu Dumitru. Amintire din zilele milităriei mele, anul 1926, Februarie, 20. Dumitru Suciu Poenariu.”
Dragostea şi dorul sunt motivele centrale ale acestor poezii. Ciobanul - poet cântă, asemenea lui Coşbuc, triumful iubirii adevărate, al iubirii care depăşeşte barierele sociale, cum este acest „Cântec”:
Bate, Doamne, doi părinţi,
Când despart pe doi iubiţi,
Pe un june şi pe-o fată,
Când li-e dragostea curată.
Bate, Doamne, lumea toată
Şi pe părinţi şi pe gloată.
Când nu-i lasă să se-nsoare
După dragostea lor mare.
Să ia fata lui pe plac,
Să trăiască trai curat.
Fie mică la avere,
Dar s-o ia după plăcere.
Căci omul nu trebuie să fie robul averii care este trecătoare:
Nu iubi traiul, averea
Care de tine raman,
Iubeste numai dreptatea
Daca vrei sa fii crestin.
Pe colţul paginii în dreapta jos se află însemnarea cu litere caligrafice, aşa cum este întregul scris al acestui cioban:
„Această pagină e scrisă întru amintire în muntele Cracul Mănesei în anul 1929, Iulie 25, Suciu Dumitru”
Acest cioban purta caietul cu el şi acolo îşi nota suvenirurile şi poeziile, în singurătatea muntelui. Chiar sentimentul dorului este definit prin comparaţie cu muntele:
Muntele că-i nalt tot are o măsură şi-un sfârşit,
Dorul meu este mai mare şi nu are isprăvit.
Muntele de ploi şi vânturi se răcoreşte pe loc,
Inima-mi de dor şi gânduri se aprinde ca un foc.
Pe o altă pagină este marcată însemnarea:
“Amintire din anii tinereţii mele petrecuţi prin pustiul munţilor în anii 1925-1929, Iulie 25, D. Suciu“. Alteori cugetările asupra rostului vieţii şi al omului sunt consemnate sub forma unor „cuvinte de luat în seamă”, tot un fel de cugetări, dar fără formă versificată:
„Omul trebuie să treacă prin toate aşadar. Toate cu rostul lor şi la timpul lor. Când e tânăr omul crede că viaţa nu se mai gată şi numai după ce gustă din toate alege ce-i dulce şi ce-i amar. Pe urmă rămâne convins că totu-i trecător, fără urmă. Suciu Dumitru, Micuşa, 1926”.
Cugetările sunt marcate cu cifre romane numerotate de la I pana la X şi scrise migălos, cu cerneală diferită:
„Aşadar numai prin aceasta vom putea ajunge la fericire îndelung răbdătoare faţă de naţiune şi strămoşii noştri. Numai prin Credinţă, Dragoste, Nădejde. Prin aceste trei cuvinte vom putea fi recunoscători unul altuia şi vom putea menţine o legătură care greu se leagă şi cu mintea nu se dezleagă, legătura unui june cu o jună. Aceste cuvinte sunt compuse de mine, care până acum încă nu am gustat din fructul oprit al iubirii. Anul 1926, Suciu Dumitru, în etate de 24 de ani”.
Există în această poezie a suvenirurilor un puternic sentiment al trecerii şi petrecerii omului prin lume:
Toate trec în astă lume
Ca şi roua de pe flori;
Numai scrisul va rămâne
În veci nemuritor.
Toate trec şi toate merg,
De la inimă se şterg,
Numai scrisul şi-al meu bine
Dusu-sa şi numai vine.
Ca un fluture ce-şi lasă
Urma sa pe trandafir,
Las şi eu pe-această lume
Al meu nume suvenir.
D.Suciu, Mărăşeşti,
1942, Februarie, 24.
Imaginile poetice se caracterizează prin simplitate. Ele sunt specifice creaţiei noastre populare. Viaţa omului este comparată cu floarea aşa cum arată chiar titlul poeziei „Viaţa omului ca floarea câmpului”, care are înscrisă însemnarea:
„Această poezie ne închipuie viaţa noastră stând aicea pe pământ, în legatură cu o floare care o vedem cu toţii că astăzi împupeşte, mâine înfloreşte şi poimâine vine bruma peste ea şi o vestejeşte. În legătură cu floarea este şi viaţa noastră, astăzi trăim, petrecem şi mâine zăcem în mormânt. Aşadar să nu uităm că întotdeauna suntem cu moartea în faţă, pentru că aici nu avem viaţă stătătoare. Viaţa stătătoare va fi numai dincolo de mormânt, ferice de acela care se va încununa cu roadele ei. Dumitru Suciu. Amintire 1938.”
Câteodată poezia primeşte accente religioase amintind de poezia „Rugăciune” a lui O.Goga. Chiar titlul devine semnificativ, poezia numindu-se „Pe căile pierzării”:
Pe căile pierzării pribeag am rătăcit
Până când deodată din somnu-mi m-am trezit,
Străbătută Lumina lutul întunecos,
Şi alesu-s-a neghina de grâul cel frumos (...)
Simplu cioban, petrecandu-şi viaţa în aerul tare al muntelui, D. Suciu nu a avut ocazia să-şi cultive talentul poetic înnăscut cum au facut-o alţi locuitori din Titerleşti, precum N. Cioranu sau V.G. Cosma care au publicat în revista oierilor “Stâna”.
Altă poezie poartă un titlu reprezentativ pentru întreaga sa creaţie poetică, „Carte de dor”, şi este scrisă în 1928, aşa cum arată însemnarea marcată pe colţul foii, din care reiese motivul plecării de acasă şi stabilirii aici peste munţi:
„Poezie scrisă cu părere de rău când mi-am părăsit satul unde m-am născut şi mi-am lăsat părinţii, şi depărtâdu-mă în zare aprins de dor de toţi, dar ce să fac, ca să trăieşti trebuie să pleci să-ţi croieşti o soartă oarecare în viaţă. Scrisă de mine, 1928, Poiana Sibiului.
Suciu Dumitru”.
Aşadar Dumitru Suciu este cioban şi om de cultură în acelaşi timp, degustător şi creator de poezie, aşa cum am încercat să dovedim.
Caietul studenţesc despre care am amintit se încheie cu trei poezii intitulate sugestiv: „Vechiul dor”, ”Străinatate” şi „Mi-e dor de sat”.Ceea ce le leagă este motivul central al întregii sale creaţii, dorul.
Poezia ce poartă titlul ”Străinatate”, evocă nelinşstea celui plecat de acasă, printre străini:
Umblând străin pe alte meleaguri,
Cutreierând pământu-n lung şi-n lat,
Şi obosit de lunga-mi cale
Mă cuprinse-o jale-adâncă şi-un oftat.
Stau gânditor şi cuget la viaţa mea pribeagă,
Dar nimeni nu mă vede şi nimeni nu mă-ntreabă,
Aştept privind cu ochii într-o parte
Să vin-o mângâiere, sufletul să-mi împace.
Privesc de multe ori şi cuget singurel,
Cum anii tinereţii, fără ca să pricep
Au trecut fără preget şi nimic nu-nţeleg,
Făr-o viaţă amară şi plină de dureri.
Fila cu această poezie are următoarea însemnare care arată fără dubii autorul versurilor:
„Poezie scrisă spre amintire din zilele de zbucium ale vieţii mele, compusă după felul de viaţă şi după dorul de locul unde mi-am petrecut copilăria. Compusă de mine propriu.
Dumitru Suciu, 1935, Decembrie 4”.
Acest dor, faţă de locurile natale din Poiana Sibiului, este ilustrat şi prin poezia care poartă chiar acest titlu „Mi-e dor de sat”, poezie reprezentativă pentru Dumitru Suciu:
Mi-e dor de satul meu iubit, ascuns sub poale de pădure,
De satul cel bătrân şi sfânt, cu dealuri vechi şi creste sure,
De casa veche din hotar, icoana ce-o sărută vântul,
De lunca dintre salcii, grădina noastră şi pământul.
Şi de pădurea de salcâmi, cu crengi de frunze văduvite,
Şi de părinţii mei cei dragi, cu fete triste-mbătrânite.
Mi-e dor de fraţii ce-au rămas străini, lipsiţi de mângâiere,
Ce-şi duc viaţa lor de chin, în zbucium, lacrimi şi durere.
Mi-e dor de satul care azi e plin de freamăt şi suspine,
De satul meu iubit şi drag căzut sub stăpâniri străine.
Poezia poartă o menţiune cutremurătoare, dovadă elocventă a patriotismului care animă acest suflet de om simplu dar atât de nobil în simţiri:
„Amintire din timpuri de grea cumpănă când Ungaria a ocupat Ardealul înapoi şi au rămas oamenii iar să-şi părăsească căsuţele lor. Anul 1940. Dumitru Suciu”
Cele două caiete manuscrise realizate într-un scris impecabil sunt expresia unui suflet de poet, latura prea puţin cunoscută a acestei personalităţi, deoarece Dumitu Suciu era cunoscut încă din timpul vieţii ca un priceput meşteşugar în arta sculpturii. Sculptura a deprins-o desigur tot la munte, în singurătate, încercând să încrusteze în lemn, toate dorurile, măreţia şi minunile naturii. Prea multe n-am reuşit să afăam de la fiul său Ion Suciu, care a continuat tradiţia încrustării în lemn cu frumoase modele.
În familie se mai păstrează câteva obiecte realizate cu multă migală: un baston (ciumag, cum îi zic ciobanii), o ramă pentru tabloul cu fotografia sa şi trusa de scule (cuţite şi samcele) cu care a lucrat.
Ne-a impresionat în mod plăcut o furcă sculptată, de Ion D. Suciu, după modelul celor sculptate de tatăl lui, Dumitru Suciu, şi cu sculele (samcelele) acestuia.
Furca are peste tot motive geometrice discrete. La mijloc, acolo unde se înfăşoară caierul de lână sau fuiorul, are parcă două aripioare sculptate în formă de dantelă, imaginând o rozetă şi un motiv floral al trifoiului cu patru foi terminat în partea superioară cu un cioc de pasăre amintind simbolul stilizat al „păsării măiestre” de Brâncuşi.
Nu mai puţin migaloasă este rama lucrată în trei rânduri sculptate diferit şi imbinate ingenios la colţuri cu cate două ieşinduri în formă de cruce, iar deasupra, chiar la mijloc se află
ingenios sculptat un „X”. Pe margine se află o sculptură cu motive romboidale, iar la mijloc o împletitură spiralată. În interior, de jur împrejur, acelaşi motiv spiralat, de data această făcut din întreg într-o formă ondulată de şarpe. În partea superioară a ramei scrie: „O clipă din viaţă”, iar jos este marcat anul, 1930, şi numele: „Dumitru Suciu”.
Şi mai migaloasă este sculptura în etaje a unui minunat baston din lemn de corn într-o adevărată dantelărie de motive geometrice şi florale, care dovedesc o mână de adevărat artist. Măciulia bastonului este rotundă, în formă de pălăriuţă ciobanească, înconjurată de două inele care pot sugera o panglică.
Mai jos vin, într-un etaj aparte, câteva romburi împrumutate parcă de pe scoarţele care se pun pe pereţi, şi sub ele un inel realizat din două linii în formă de zig-zag având o muchie ridicată la mijloc.
Sub acest inel, încadrate într-un frumos chenar, vin trei flori simbolizând motivul trifoiului cu patru foi. Urmează o altă împletitură sub care sunt alte patru romburi dintre care două conţin la mijloc floarea şi apoi alt motiv cu romburi micuţe punctate la mijloc (7 romburi).
Se continuă cu o altă împletitură identică cu cea cu care a început bastonul şi sub ea alte cinci flori şi cinci romburi.
Dedesubt, pe fondul lucios-gălbui al lemnului de corn, scrie:
Suvenire din Munţii Cloşani, Dumitru Suciu, Anul 1929, 4 VI.
O asemenea minune de baston, lucrat cu multă migală, trebuie să fi primit Nicolae Iorga prin 1927 şi impresionat de nobleţea gestului şi migala lucrăturii i-a scris ciobanului o scurtă scrisoare, reprodusă şi în fotocopie mai jos:
„Scumpe Domnule Dumitru Suciu,
Am primit frumosul d-tale dar, pe care-l arăt cu mândrie românească oricui mă vizitează. Am pierdut însă adresa d-tale aşa că numai acum pot să-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine. Am spus să ţi se trimeată câteva cărţi care te-ar interesa. Primeşte, te rog, salutările mele.
N.Iorga”
Această corespondenţă între Dumitru Suciu şi distinsul savant şi cărturar Nicolae Iorga este de-a dreptul măgulitoare şi a fost comentată aşa cum se cuvine de prof. Nicolae Dogaru:
„În preajma oamenilor simpli, înţelepţi, m-am simţit întotdeauna sigur şi niciodată singur. În urmă cu mai mulţi ani am cunoscut un asemenea om. Se numea Dumitru Suciu. Era din Titerleşti - Baia de Aramă. Avea atunci 66 de ani. Părea coborâtor din Mioriţa pe care, de altfel, o ştia pe de rost. Îi plăcea deseori s-o spună fiindcă se regăsea în ea. Era cioban. A cutreierat cu turma lui de oi, timp de peste 50 de ani, toate plaiurile munţilor Mehedinţi. A moştenit această îndeletnicire de la tatăl său şi, la rându-i, a transmis-o fiului. Câte mi-a putut povesti despre oamenii întâlniţi în cale, despre frumuseţea acestor locuri. Vorbea înţelept şi ceea ce spunea părea îndelung gândit, aşa cum se obişnuise să facă acolo în tainele munţilor. Era foarte cunoscut prin partea locului pentru priceperea neîntrecută cu care ştia să lucreze din lemn de corn, bastoane, ori din lemn de paltin, furci de tors.(…). Îşi amintea de multe. Nu mă mai săturam ascultându-l povestind. Din anii tinereţii lui îi mai stăruia în suflet o amintire care-i era nespus de dragă. Era prin 1927. Avea atunci 25 de ani. Citea cărţi multe. Şi cât de plăcut era să facă acest lucru acolo în tovărăşia oilor şi în preajma munţilor! Era abonat la „Neamul românesc”. Auzise că Nicolae Iorga era un om mare, că-l cunoştea ţara întreagă, că la Vălenii de Munte veneau vara oameni să-l asculte vorbind. S-a gândit să-i trimită marelui cărturar un baston lucrat cu migală, în ale cărui încrustături să pună toată frumuseţea gândurilor lui. Şi l-a trimis. Marele istoric era plecat din Bucureşti. După câteva săptămâni se întoarce în capitală, ia cunoştinţă de frumuseţea gestului acestui om simplu şi îi trimite din parte-i câteva cărţi de sculptură, un volum din „Istoria românilor” şi o scrisoare.(…). În orice caz în mintea şi inima unui om mare şe întipărise definitiv, între mulţimea uriaşă de nume şi date, numele unui om simplu, ciobanul Dumitru Suciu, un neîntrecut meşter popular, de pe îndepărtatele meleaguri mehedinţene” (N.Dogaru – N.Iorga în amintirea unui om simplu, Plai de cântec, nr.2, 1997, p.5.).
Într-o discuţie avută cu Ana Suciu, nevasta lui Ion Suciu (Poenaru), pe 11.02.2001, la o zi după ce împlinise 97 ani, şi cu câteva zile înainte de a muri, aceasta şi-a amintit că Dumitru Suciu, cumnatul său, a trimis unui nepot din America un baston sculptat, iar nepotul i-a trimis o maşină, dar i-au oprit-o comuniştii in Bucureşti. Dintr-o scrisoare de mulţumire semnată de Mitropolitul Firmilian al Olteniei, in anul 1971, scrisoare păstrată în familie, reiese că a primit de la Dumitru Suciu un asemenea baston frumos sculptat.
Este evident că acest cioban, care a fost poet şi sculptor, a avut o fire de artist manifestând în acelaşi timp o puternică conştiinţă patriotică. Este semnificativă în acest sens fotografia făcută în 1930, format mare, pe care a pus-o în ramă prezentată mai sus, fotografie ce o reproducem alăturat. Fotografia îl reprezintă tânăr cu mustaţă scurtă, figură exprimand hotărâre şi încruntare. Poartă o costumaţie tipic ciobanească, camaşă lungă albă, având de jur împrejur un rând discret de modele, care pe piept au forma unei cruci. La brâu, după chimir, se văd pistolul, cuţitele şi un buchet de flori de colţ. În mână are ciumagul lucrat chiar de el cu samcelele şi cu cuţitele de la brâu (cele două cuţite au o singură teacă, pe care este fixată fotografia sa), modelele sculptate fiind prezentate mai înainte.
Pe spatele cartonului, care fixează fotografia în ramă, este scris cu creionul:
„Amintire din anul 1930
Întru aducere aminte de zilele de zbucium ale vieţii mele, am făcut acest tablou pentru a cugeta la el. Acest chip din faţă reprezintă Pandurul lui Tudor Vladimirescu, văzând că s-a pierdut acest port, acest obiceiu din timpuri străvechi.
Dumitru Suciu”.
Ungurenii, din care făceau parte şi poenarii Ion şi Dumitru Suciu, se purtau în costumul alb moştenit de la daci, fie în zi lucrătoare, fie în zi de sărbătoare. Ion Suciu putea fi văzut zilnic pe banca din faţa casei de lângă cooperativa din sat, cu mustăţile răsucite, întotdeauna în costum ungurenesc, aşteptând să primească şi la rândul să dea bineţe cu multă bunăvoinţă trecătorilor. Acum s-au mutat toţi în cimitirul satului, de unde de pe cruci falnice, din fotografii tot în haine ungureneşti, ne privesc mustrător. Nu i-am ascultat, n-am continuat ocupţia lor, n-am păstrat portul şi obiceiurile lăsate nouă şi am părăsit satul şi munţii atât de dragi lor. În cimitirul bisericii din Titerleşti, la intrare, în dreapta, chiar în faţa bisericii, şi-a găsit odihna după o viaţă atât de intens trăită, cel care are numele inscripţionat pe crucea aflată la căpătâiul său: „SUCIU DUMITRU zis Poenaru, originar din Poiana Sibiului, născ. 25 Iun. 1902, dec. 25 Febr. 1976...”.
În monografia satelor Bratilov şi Titerleşti (C.Boteanu, V.Oprenescu – Bratilov şi Titerleşti, sate ungurenesti din Plaiul Cloşani, 2002, p.388-406), Dumitru Suciu are un loc aparte rezervat în capitolul „Figuri reprezentative”, din care am preluat o parte din material, dar cred că trebuie făcut mai mult pentru a fi cunoscut acest badea Cârţan al plaiurilor noastre. Publicarea în întregime a creaţiei sale aristice ar constitui un act de dreptate şi o restituire valoroasă către generaţiile viitoare.
